Nu o data m-am plans ca anonimii de ieri devin celebrii de astazi in piata de RU. (“Sansa pe care nu am avut-o niciodata” si “De ce importam fara sa producem?“) Insa situatia inca izolata mai demult capata caracter de masa in prezent.

Este suficient un comunicat de presa si expertii sunt creati peste noapte.

Functioneaza foarte bine francizele, reprezentantele si filialele locale ale unor nume cu rezonanta mai mare sau mai mica din afara.

Prima impresie ar fi ca formatorii autohtoni alearga disperati sa se spele de pacatul unei origini rusinoase si incearca cu orice pret sa sa innobileze cu nume care se termina in “International”.

Ei bine aparentele insala in acest caz. Fie ca credeti sau nu, strainii sunt cei care ne trag de maneca sa le vindem produsele sub una din formele descrise mai sus.

Vestea buna este ca nu toti antreprenorii cred ca astfel vor deveni brusc mai destepti. Unii dintre ei isi dau seama ca acest fenomen este doar o adaptare la o piata in deruta.

Vestea prosta este firmele care aloca bugete tot mai mari pentru training cred ca servicii de calitate sunt sinonime cu servicii de import. Prejudecata face ca multe dintre licitatiile de produse de RU sa aiba imagininea ca parametru principal, nu calitatea produselor / costurile serviciilor oferite.

Imparatul este gol si nimeni nu are curajul sa o spuna.

Generatia Coca-Cola, atat de iubitoare de englezo-romana, poate afla mai multe despre basmul parabola “Hainele imparatului” scris de Hans Christian Andersen in 1837 aici.

Cati ani trebuie sa mai treaca sa intelegem cat de goi am ajuns?

Citeam acum cateva zile… Obisnuitul ziar de dimineata… inghesuita in metrou, balansandu-ma elegant in sincron cu restul multimii si… mi-am dat seama ca subiectul este chiar interesant si mi-ar placea sa dezbat pe blog.

Cand eram eu elev era la moda sa faci meditatii. Matematica, romana, fizica si limbile straine erau cele mai cautate.

Eram prea tanar sa realizez atunci falimentul sistemul de educatie din Romania. In timp ce profesorii si parintii nostrii se laudau cu cat de multe ore petrecem noi in clasa si apoi acasa la studiu individual, noi tot trebuiam sa mai trecem saptamanal pe la meditator.

Motivele erau in general lipsa unei interactivati adecvate elev – profesor (pe vremea mea clasele aveau 36-42 de elevi), insa si subtilitati gen platesti meditatia la matematica la profesoara de la scoala, creste automat media generala in catalog.

Noul sistem care elimina concursul si se bazeaza aproape exclusiv pe media generala din scoala generala pentru a merge la liceu si ulterior pe media de la liceu pentru a merge la facultate nu face decat sa alimenteze anormalitatea. Meditatiile au devenit taxe de protectie independente de procesul de invatare propriu-zis.

De ce scriu insa de lucruri pe care le stiti si care aparent nu au legatura cu trainingul? Pentru ca generatia mea continua sa faca meditatii si dupa ce termina facultatea, masterul sau, dupa caz, doctoratul.

Nu ma credeti? Pai atunci cum numiti voi trainingurile in care te invata analize SWAT si STEP? Sau training-urile in care te invata ca este bine sa folosesti brainstormingul ca sa obtii idei noi si sa implici oamenii in procesul decizional?

Ce sistem de invatamant superior avem noi daca dupa 16 ani de tocit coatele pe bancile scolii ne mai trebuie training despre cum trebuie completata o cerere de finantare pentru fonduri structurale?

In curand sper sa vina ziua in care va apare o universitate particulara care va oferi module care au obiect de studiu multe dintre subiectele abordate acum de unii traineri.

Ar fi intrarea in normalitate si acceptarea noastra de catre societate ca absolventi de studii superioare care avem niste notiuni minime de afaceri si care stim sa completam formulare, chiar daca sunt de import.

Piata fortei de munca din Romania se vaita prin tot felul de voci mai mult sau mai putin avizate ca are are dificultati majore in a gasi candidati calificati pentru o plaja tot mai larga de posturi.

Tot mai des apar in reviste directori de resurse umane care isi dau cu parerea despre procesul de recrutare si retentie de personal.

Mai nou a aparut si o latura sentimentala a subiectului: responsabilitatea fata de angajat.

Din afara tarii, de pe meleagurile pe unde haladuiesc, Romania pare un El Dorado al carierei. Teoria este frumoasa. Ce facem in practica?

In practica, daca trimiti un CV la adresa de resurse umane de pe sait, primesti in cel mai bun caz o notificare generata automat de sistem, ca emailul tau a ajuns la destinatie.

Ca sa ajungi sa vorbesti cu persoane de decizie trebuie sa iti puna cineva o “vorba buna”. Cand incepi corespondenta cu persoana care trebuie, informatia de obicei curge intr-un singur sens: de la tine undeva, nu stii unde, pentru ca nimeni nu raspunde la email.

Am incercat sa obtin un post la o firma majora de servicii petroliere din Romania. Am urmat procesul de mai sus, cel practic, nu teoretic. Ala cu aplicare inutila, vorba buna si apoi nicio vorba, etc.

La polul opus, trimitandu-mi CV-ul la persoane mai ocupate si mai importante din firma de servicii petroliere din afara, am primit relativ repede 2 interviuri in Oslo si unul la Houston. Deplasarile au fost platite de potentialul angajator.

In final am primit un pachet salarial de 3 ori mai mare decat cel acceptat in Romania. Sac!

Baieti, eu cred ca trebuie sa mai scriem mult despre resurse umane si recrutare in Romania pana cand o sa si incepem sa intelegem de fapt ce scriem!